Gabbata
Când vei trece peste Iordan în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă, să-ţi aşezi pietre mari şi să le văruieşti cu var;
Si pe pietrele acelea să scrii toate cuvintele acestei legi când vei trece Iordanul, ca să intri în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă, în pământul unde curge lapte şi miere, după cum ţi-a grăit Domnul Dumnezeul părinţilor tăi.
După ce veţi fi trecut Iordanul, să puneţi pietrele acelea, precum vă poruncesc eu astăzi, pe muntele Ebal şi să le văruiţi cu var.
Să zideşti acolo jertfelnic Domnului Dumnezeului tău, jertfelnic făcut din pietre, fără să pui asupra lor fierul.
Jertfelnicul Domnului Dumnezeului tău însă să-l faci din pietre întregi şi să aduci pe el Domnului Dumnezeului tău ardere de tot.(…)
Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit-cu-pietre, iar evreieşte Gabbata.
Biblia este plină de aparente coincidenţe. De obicei, ele dezvaluie sensuri subtile, importante. Era prescris lui Israel să nu atingă dalta de pietrele jertfelnicului, ba era avertizat “dacă faci una ca asta, le spurci”. In schimb, “luxul” zeiţei-raţiune, care face pe om să pretindă că poate judeca având drept de viaţă şi de moarte, a făcut ca Iisus să fie dus spre pronunţarea sentinţei într-un loc frumos împodobit. Pardoselile din mozaic sau piatră fasonată cu dalta erau un lux costisitor pe atunci, mult mai mult decât sunt şi acum.
Iisus, de cele mai multe ori, întâmpină întrebările cu tăcere. Se autocondamnă prin încăpăţânare? Nu cred că este cazul. Cred mai degrabă că tăcerea sancţiona viciul de fond al întrebărilor lui Pilat:
“Ce este adevărul”.
Episodul judecăţii concentrează în întrebarea lui Pilat toată drama minţii umane ratacită în aparenţe. Iar în tăcere ghicim un răspuns făcut din întrebări autentice, grave: cum, fiind judecător, întrebi presupusul inculpat ce este adevărul ? Cum, tu, întrupare a justiţiei omeneşti, nu recunoşti adevărul ? Atunci, eşti descalificat din misiunea de a apăra ceea ce pretinzi că aperi.
Mai mult: este adevărul un “ceva”? Ce rătăcire! A văzut vreodată vreunul din noi adevărul “emers” dintr-o piatră ? Si-a “expus” vreodată lumina ecuaţia e = mc2 vorbindu-ne cu viu grai ? Iată, deci, adevărul este întotdeauna un “cineva”, nu un “ceva”. Cei care convocaţi raţiunea să aducă “dovezi” despre adevăr, ignorând persoana, deja aţi primit răspunsul… Degeaba este frumos pavat locul în care s-a facut convocarea. Degeaba sunt pretenţiile de “dreptate”. In zadar ideea că omul e o fiinţă nobilă. Este, dar nu în felul acesta.
Acum, cand scriu cuvintele acestea, cu siguranţă vreun ateu “convoacă” un credincios pe “frumos” pardositul teren: vrei să cred că Dumnezeu există – adu dovezi ştiintifice. După care exultă (încă mai josnic decat judecătorii acelor vremuri, care, cel puţin, şi-au operat crimele cu oarece frică…): vedeţi, nu există. Nu. Nu “vedem”. Tot ce vedem este curtea pardosită cu pietre cioplite. Adică spurcate… Cum să “vezi” întrebările fundamentale despre cineva numit Fiinţa Divină din perspectiva unui amfiteatru “pavat” retoric cu atatea silogisme… “cioplit” cu atatea “ornamente”…
