Cioran vs Tutea sau Occident vs Orient (I)
… ori, un altfel de a spune ( Roma vs Atena ) vs Ierusalim
Asta crede Cioran: conditia de filozof, sau asumarea pozitie filozofice, este incompatibila cu a crede, in Dumnezeu ca Adevar Unic adica Principiu Unic al tuturor lucrurilor!
Cioran crede in el (Emil ) ( se prea ia in serios ), desi stie ca nu poate fi el adevar absolut!
Dar nu-l putem condamna ca si-a asumat, cu curaj, orgoliul manifest de a crede in el, adica de a-si asuma responsabilitatea propriului “eu”.
Deci “poarta” crucea intregii specii om, in el.
El nu se impovoreaza cu responsabilitatea speciei ( asta fac anticii, care par sa poarte aceasta sarcina pe umeri) ci o ia in el, e asimileaza si o explica din interiorul limitarii propriei sale fiinte. Se umple de el! Tutea apostrofeaza amintind de practica “golirii de sine pentru ca in locul creat sa-l primesti pe Dumnezeu”
Care este in definitiv o dovada de infantilism la el, defapt semnul modernitatii si anume asumarea unei sarcini mult mai mari fata de orizontul individual (”Fugim de generalitati si ne izolam cu nerusinare intr-o exceptie” E. M. Cioran). El vrea sa zica ca partea premerge intregul si contrazice exact pe cei, pe a caror fudament s-a “format” ( ca filizof ) si anume pe cei care sustin ca Intregul premerge partea. Ambele afirmatii corecte in proportie de 99,99 % si eronate in aceeasi masura, pastrandu-se deci proportia. Antinomiile kant-iene demonstrabile in ambele sensuri (Tutea). Kant e un Cioran antic si un antic cioranian, Ca sa fin in tonul dublei demonstratii. Dublu infatuat! Va sa zica e de nasul unui atenian deslusirea misterelor universului, sau a unui neamt ori roman ori… ori..!
Cioran e tunet zice Tutea, la el nu e cale de intoarcere, nu exista “duh caldut” la dansul. Cioran e categoric, da dovada de habotnicia care el insusi o critica la Sfantul Apostol Pavel, “cearta cu sfantul celebru” pe care Tutea o “intrezareste inca din amurg…” Fire fundamentalista, reformatoare, el… ”scepticul de serviciu’, al unei lumi in declin.”
Reprosul indreptatit al lui Cioran vis-a-vis de persoana lui Tutea, pare a fi: inexplicabila ne-asumare a sacrificiului suprem la “amicul genial prin excelenta” ( filozoful ), care nu imbraca haina monahala. Caci teoretic Cioran ar trebui sa se imagineze in ipostaza lui Tutea in mod absolut! Fiindca nu poate face abstractie de propriul temperament abrupt.
Fiind filozof nu poti sa “crezi” si incepe o intreaga lista de argumente care vor sa demonstreze incompatibilitatea dintre “a intelege” si “a crede”. Si in felul lui are dreptate pentru ca nu poti cauta, adica sa vrei sa intelegi ceva ce se crede, “se simte”, adica este si se si intelege. Defapt ne-excluzandu-se reciproc. Caci simturile ne invata ca lucrurile care se simt, sunt! Sau: sunt, deci trebuie sa fie simtite. Asta este morala experimentului ( forma manifesta a interogatiei ), lectia biologicului, adica a suprematiei omului peste regnul mineral, vegetal si drept consecinta suprematie asupra regnului animal, ce se simte (prin “discutia” nesfarsita dintre psihic si sarkic, “animalul” se simte) si deci este constatat deci de calitatea pneumatica a omului, pe care omul autonom pare sa o reduca la ratiune.
Spune (Tutea) lumina ratiunii incepe de la putinatatea si nimicnicia mintii omenesti, deci neputand fi Lumina Adevarata. Pai E. C. spune ca “adevarul” nu se poate simtii, pentru ca nu e material, concret, el zice ca adevarul e abstract deci poate fi atins doar la nivel de concept ( adica cautat de intelect, gandit deci nu o sa-l “simt” vreodata, adica nici sa-l vad, nici sa-l aud, sau sa-l pipai) deci adevarul nu pare fi subordonat strict celor 5 simturi, cum nici intelectul nu e subordonat strict lor.
Si are dreptate in proportie de 99,(9)% si gresestte in aceasi masura pastrand deci raportul. Ca pentru a fi perceput in aceasta forma ar trebui sa se arate Adevarul, cum S-a aratat (Tutea). Dar revelatia incepe cu proorocii (care “oarecum ar fi ceva mai greu de consultat”) sec 15 inainte de Hristos si se termina cu revelatia dumnezeiasca absoluta si universala prin intruparea Fiului. Lui Avraam pentru privilegiul revelatiei divine, adica revelarea Adevarului Suprem, Principiu Unic al tuturor lucrurilor, i se cere sacrificiul suprem care poate fi pretins unui ins vechi testamentar si anume jertfa fiului, Isaac, jertfa care este dispus s-o faca. Dar este oprit, pentru ca Fiul Omului nu se jertfise inca.
Pretentia sacrificiul personal nu este legitima inca. Asadar cu exemplul suprem al Mantuitorului, noi avem datoria, sa credem si sa ne mantuim prin jertfire mai mult decat prin jerfa ( care se suporta una pe cealalta fara a se exclude, Vechea Lege nu exclude Legea Noua si nici invers). Si deci din moment ce revelatia ( Adevarului Unic ) s-a incheiat,el are datoria de a-l prelua din “traditia si istoria sacra a neamului ” ( neam romanesc de care Cioran se dezminte, a carui autenticitate o contesta, reducand, nu anuland istoria neamului, la una de mica avergura, raportatandu-se la istoria sau istoriile marilor popoare) si in a carui traditie nu crede, caci e de factura “reformatoare”. Dar simplul gest de a compara, material vorbind se sugereaza ideea de a exista acel ceva minuscul ce se compara. “Nimic-ul” nu suporta grad de comparatie cu ceva. “A fi sau a nu fi…? Asta e ste intrebarea! zice el, dar greseste punand totul sub semnul de fier al interogatiei.
NU este nici o intrebare, e pur si simplu o antinomie ce nu se demonstreaza, adica se anuleaza si deci se depaseste la nesfarsit aceasta limita, venind chiar din ambele sensuri (Kant). Pai Shakespeare fara crestinism e un sagalnic prin Europa (Tutea), si greseste ca speculeaza ( interogheaza ) evidentul, sau ceea ce nu trebuie si nici nu poate fi contestat. O prima corectie ar fi “A fi si a nu fi!” cu evident caracter imperativ, sau cu un pronuntat spirit cioranian. Caci “sau” e un “si” sovaitor.
Cum neamul romanesc este el trebuie luat in considerare ca atare in contextul istoric european al marilor natiuni- Adica Cioran << “cu aceasta gluma asta de a face istorie, ” ( Tutea)>> spune ca popoarele mici au un destin istoric mic si deci nu fac istorie! Se pare ca ajungem iarasi la vorba lui Petrica: “daca nu tineam pe turci la Dunare acum toata “Europa” era cu Coranul pe genunchi…” Tocmai el Cioran afirma acestea , reputat fiind a prefera cunoasterea prin ”fregventarea”, “stradutelor laturalnice ale culturii”, fata de o cunoastere “superficiala” practicata ca o plimbare “pe marile bulevarde culturale”… (Noica) ;
El ( cioran ), “crede” in el ( cioran )
Pai greseste ca se pune primul si deci in limbaj, Alfa fiind, are in consecinta privilegiul majusculei, dar nu-si asuma si sfarsitul deci Omega. Ca inceput fiind, trebuie sa fie si sfarsit. Finalitate care Cioran nu si-l asuma. Ca el gandeste estetic finalul, savurand fatlitatea, adica constatarea nefiintarii! Nu trece mai incolo, se potihneste la acest “mic” amanunt!
El ( CIORAN ), crede in El ( CIORAN )
Pentru a ”se crede” asa, ar trebui sa se simta in deplinatatea fiintei ale, de care se dezice deasemenea, ca el isi exploreaza limitele si le atinge, le contureaza si le depaseste. ( Tutea da dovata de mai multa finete dar de mai putin curaj, caci el concomitent pleaca urechea la ce zice Michelangelo, cum ca omul trebuie sa-si stabileasca un ideal fata de care sa se aproprie asimptotic. Inalt fiind, rezultatele inalte urmand sa fie. Michelangelo gandeste in afara crestinismului, caci zice Tutea mai apoi: ce este idealul? O gluma, raportat la referentialul Absolut… Omul se apropie asimptotic fata de Absolut pe care nu-l atige niciodata P.T. ) Cioran depaseste idealul sau, adica propriul sau ”eu”. Si ramane neconsolat!
Prin ”geniu speculativ” adica formulare a interogatiei si prin slefuire a limbajului adica stil, ca alege franceza ( limba prin excelenta a poeziei) zice Tutea: ”Emil se misca intre biologizanti si esteticieni”. Adica limitele Eu-lui sau exprimate speculativ estetic. Si asta concluzie, nu e mantuitore nici la el nici la nimeni. Si de aici nelinistea sa metafizica in fata mortii. De care nu trece! Cu tot istoricismul, esteticismul si biologizantul sau, nu trece. “Caci morala istorica e aceea a devenirii : omul se naste, devine si moare”. Deci, triumful omului istoric se frange in cimitir, acolo unde se sparge istoria, care nu trece, mai departe!
Pai cu morala devenirii nu scapi de nelinistea metafizica a mortii! Lui Cioran spre deosebire de Dostoevski ii lipseste universalitatea, ca el nu-si asuma “specia” ci “individul”, si de asta el este coroziv pentru individ spre deosebire de celalalt nelinistit, rasaritean care, in cazul in care nu-si gasea consolarea in Dumnezeu ar fi devenit, la densitatea nelinistii sale metafizice cel mai dizolvant sciitor modern al omului reformat religios. (Tutea).
Cioran s-a luat prea in serios pe el, si nu a luat in serios universalul. Caci ar fi fost ridicol numai raportandu-se la cultura universala. El zice “eu sunt cazul Cioran” si deci nu putem vorbi de “cioranism”, el nu poate face “epoca” ca e de natura particulara nelinistea lui manifesta, ce-i drept. Ne regasim in el la limita conflictului dintre biologic si suprabilologic ( pe care el il contesta, acceptand ca suprabiologic doar cunoasterea, intelectul fiind instrument, deci de factura ”tehnica” si nu viu, in adevaratul sens al cuvantului ). Pai el si-a cautat nisa lui personala, a individului Emil Cioran, care in contextul cultural universal exista si are partea lui de dreptate, dar atat de mica pe cat poate el acoperii, raportat la ceilalti mari creatori de cultura, mostenirea speculativa a “batranilor”.
Deci in bazarul cultural incepand cu anticii greci si terminan cu scoala moderna germana, gandirea iluminista franceza, sau cea umanista italiana, Cioran e nesemnificativ. Ca volum in prima faza, Partea (Cioran) premerge Intregul ( Socratic, Platonian, Aristotelic ) raportandu-se la aceasta mostenirea culturala, este infim. Zestre, traditie pe care cand o contesta cand nu… Deci, crede in traditie! O traditie culturala, dar traditie totusi. Pai raportat la neam, el roman, parte a Intregului romanesc nu ar fi trebuit sa-i acorde neamului o sansa? Sansa care lui si-o acorda. Dar e sincer ca el nu crede in triumful epocii lui peste cea moderna. Se recunoaste coplesit de modernism. Isi sacrifica posibila epoca, a lui, epocii cotidiene. E sincer si nu se ia in serios pentru ca stie, ca nu ar putea fi luat in serios de evul in care se desfasoara.
Destinul Cioran vs destinul Tutea
” spre a fi continuat…”
