Imbratisare
Îmbrăţişarea
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
As pleca de la acest vers: “aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,” consider ca aici ar fi “cheia si lacata” acestei poezii. “In trecut tin trupul copilariei mele.”
Doua precizari. “A intrece” inseamana a depasi. Un alergator intrece pe altul. In exemplul cursei pe pista, viteza scurteaza timpul de acoperire a spatiului. Deci mobilitatea sporita inseamana, timp ce trece mai greu.
Relativitatea perceptiei timpului apare in exemplul unuia pentru care timpul trece mai greu iar el se misca mai repede.
“…cu morţile-i nerepetate.”
Analogie ce vine sa intareasca ideea depasirii timpilor ingropati in trecutul nostru biologic si afectiv.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Iar trecerea de la copilarie la maturitate se face odata cu prima raza de iubire, prima senzatie de pierdere a reperelor si a capacitatii de concentrare a sentimentelor.
Diferenta este de directie, caci de la afectele dedicate familiei respectandu-se ierarhia matriarhala intr-o majoritate a situatiilor, se trece la gestul de dragoste neconditionata, ce vine in mod inexplicabil in termenii de pana atunci, catre un membru din afara familiei, din alt neam genetic. Depasirea traditiei afective prin marirea gradului de neconditionare reprezinta evolutie. Maturare.
O trimitere imediata catre originilor firii secunde si anume coasta lui Adam. Numirea coastei si desprinderea de trup, dar mai ales numirea ei reprezentand separarea genurilor. Dar coasta este parte a mineralului din noi. Insasi reprezentarea ADN, duce cu gandul la mineral.
Conditia apropierii sau cel putin a tinderii spre recontopirea ancestrala fiind dragostea. Iar ea apropie, sparge bariere temporare, materiale… Strofa doi fiind un exemplu al acestei reduceri la esential.
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Strofa intai este concesia materiei in fata actului iubirii, sau mai degraba ingenunchierea ei in fata singurului gest ce vine sa contrazica insasi materia. Mai intai, aerul elimina, elementele ce raman indiferente la aceasta imbratisare si deci prin urmare goi de chiar nevazutul ce apropie. Caci indifereanta vine din incapacitatea de a recunoaste ceva ce nu este in tine. O problema de limbaj in definitiv.
Si el, aerul, se lasa strabatut doar de lumina, ce releva impreunarea. Momentul atingerii deformeaza timpul inspre putin, etalonul temporar se sfaramiteaza.
Oh, ne-am zvârlit…
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Si iarasi apropierea se face tot prin intermediarul viu, numit limbaj, caci afectul, este neputincios daca nu este comunicat. Iar Limbajul nu este de natura notionala strict, ci de natura personala. A se confunda cele doua este o afacere foarte paguboasa.
Un ordin de precizie peste, apare prin: “Oh, ne-am zvârlit… unul spre celălalt” — cum? “strigându-ne pe nume”;
Caci femeia era coasta si doar in momentul numirii, devine persoana - Eva. Se face trimitere la natura strict personala a acestui act al iubirii manifeste, parca din alta lume pentru toti, deopotriva. Si spre natura trinitara a asamblului! Cei doi si graiul viu…
Se impune o lamurire pe marginea acestui subiect: “limbajul”.
Spectrul notional, cu care opereaza limbajul este foarte vast, plecand de la zonele elementare (sunete ) ajungand la cuvinte care sunt deja formele organizate ale limbajului. Dar mai exista, afara de acea logica pe care este centrat limbajului, o sarniera care conecteaza cu zona non-sens a sa, forma neorganizata. Zona nefireasca am spune, impersonala: polaritatea vibratie - atractie, cu rasfrangere in zgomot - sentiment. Ele sunt fara dimensiune scoase din acest ansamblu. Asemenea “punctului” pentru geometrie, dat la o parte, anuleaza totul. Bunaoara nu poti gandi o dreapta fara capete, un cub fara colturi sau o sfera fara de centru?!
Sa ne intoarcem dar, la poezie!
Natura constata “imbratisarea”, manifestare a sentimentelor, prin abdicare, risipire a tariei sale si deci reducere la imagine. Un alt fel de a spune ar fi: pierdere a materialului, adica limbaj, transmis prin aerul ce face loc luminii rasfranate, in ceea ce, indeobste numim “copac”.
Imbratisare ce rezuma depasirea varstelor afective si biologice. Subordonand regnurile si gradele de liberatate, ce se dobandesc urcand pe o verticala a evolutiei, intrecand ”mortile” ce nu se repeta, ale acestor varste. Alfel spus ordinele superioare de mobilitate, dobandite de vegetal peste mineral si de animal peste cele doua sunt memorate in inasasi structura noastra.
Dar omul fata de regnul animal are ceea ce numim constiinta sau cunoastere de sine. Pai, de asta mintea nu se confunda cu constiinta, caci minte, au si animalele dar ele au parte doar de o “cunoastere firerasca” a lucrurilor cum amintesc parintii Bisericii. Ca si gest al cunoasterii animalele cunosc constatand raporturile de forta dintre elemente, vietati. Cu referentialul coercitiv foc, cel neutru fiind pamantul, suport al vietii, cel biologic (ce subordoneaza mineralul - vegetalul - animalul) si intr-un final factorul antropic.
Pentru aceasta necunoastere de sine animalelele nu se fac vinovate de asimilarea semenului. Stiind ca sunt traversate de un limbaj al rapoturilor de forta a materiei brute si implicit al formelor organizate (biologicul in sine).
Acestea sunt conditiile vietii animale.
In cazul omului analogia este valabila sub forma comunicarii dintre natura sarkica si psihica.
Dar in conditiile existentei firii pneumatice discutia trece in sfera paradoxului, tipic al omului. Caci un dialog exclusiv intre sarkic si psihic duce la moarte celui de-al treilea.
Limbajul are un Inceput Tatal , o directie Cuvantul Fiul si o finalitate in Om prin suflare a Duhului Sfant peste lutul in forma organizata numita om ~ care subintelege mineralul lutul, vegetalul sistemul circulator si animalul specializarea organelor in aparate si asa mai departe pana la organul ce face difereanta, creerul loc biologic al mintii si inima, ritmica a vietii, sediu al afectelor. Materia organizata impune natura personala si intreita a Lui Dumnezeu. Persoana Intreita se regaseste si in om. Trup, suflet, duh.
Suntem dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu. Sfanta Treime. Istoria abreviata a depasirilor; scrijelirea in timp, prin trecere din varsta in varsta, sfarseste in viata actuala ce se constata, lasand urme in timp. Odata trupul sculpteaza in ambele sensuri. Odata in materie si odata in suflet. In materie prin insasi natura sa materiala care isi cere tributul si in suflet prin lipsa dialogului cu firea a III-a, cea care asa cum sugereaza si termenul (pneumatic), umplere adica, tindere spre perfectiune. Totul cufundandu-se in abisala mare a timpului. Fapta e ceea care certifica trecerea.
Se mai o impune o discutie pe marginea despartirii. A notei negative a primului vers, al celei din urma strofe.
“…Aş fi vrut să te păstrez în braţe “
Se subintelege ruptura, caci regretele strabat versul.
Se ridica problema suferintei in urma indepartarii de firi, de persoana. Bineinteles perceputa pe toate palierele de intensitate.
Ce duce la aruncarea copacilor din peisaj, este insasi prezenta lor strict decorativa, neesentiala in contextul miracolului apropierii. Caci iubirea nu este proprie lumeii vegetale si nici celei animale.
Din capitolul “lumea spune” si-a facut loc in intea noastra asocierea dragostei cu focul in forma sa acuta sau caldura in situatia cronica.
O anlogie imediata ar fi, caldura ce transcede apa ( conditie primordiala a vietii ) prin toate straturile de libertate, mai apoi in lipsa caldurii la rece se intampla fenomenul invers de regres al libertatilor de miscare. Circulatia apei in natura, succesiunea starilor de agregare, un ciclu ce apare in polaritatea cald rece.
Prin rarefierea sensurilor se ajunge la ascensiunea apei prin lantul trofic culminand in om. Aici fenomenul de condens apare intr-un paradoxal contact cu receala despartirii dintre inima si minte, afect si rational, nou-nascut si pantece si asa mai departe totul centrat pe sursa de caldura solara, Hristos. Ce da sens lumii prin jertfa Sa pentru oameni. Lacrimile Lui venite din suferinta adusa de lumea aceasta Lui, spala.
Diferentele dispar, conditionarile se evapora, dragostea neconditionata se impune. Legile compensatiei sunt “in-trecut(e)” de Legea Noua. Unde suferinta da sens vietii ce tinde spre desavarsire! Omul! Copilaria spirituala a omului, cand asculta de Tatal, este intrecuta in noi prin venirea Fiului Omului care ajunge sa implineasca Legea Veche, facand trecerea spre maturitatea omului. Dar gestul care a marcat inceputul a fost unul de dragoste neconditionata, condens in planul suferintei absolute. Dragoste pe toate nivelele de intensitate si suferinta asisderea.
Calea spre mantuire este Crucea! Suferinta! Dar totul cu masura cea buna, caci se stie, ca omul circumscrie universul in interiorul inimii sale. Iar Soarele, caldura interioara ca impinge la desavarsire este intensa dar circumscrisa, caci lipsa de masura este socotita de Sfintii parinti “ispitirea de-a dreapta” si e aia mai periculoasa dintre toate ispitirile, caci paveaza iadul cu buneintentii.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Se vorbeste de o spargere a timpului, trimitere la pluritatea timpilor desavarsirii si catre o puternica nota personala a insului aflat pe calea implinirii. A “imbratisarii”, facand uzanta deci, de titlul poeziei.
Acest articol a fost calibrat sa contina 1500 de cuvinte. S-a depasit acest obiectiv cu 3 cuvinte. Va invit sa faceti dumneavoastra aceasta corectie esentiala. Exista deci, 3 elemente care schimba in mod irecognoscibil, forma acestei declaratii. Care sunt acestea…?!
