Not My Cup of Tea

Poezia “Poartă“,  taina liturghiei creştine expusă în cheie lapidară

Poartã

Suflete’n pãtratul zilei se conjugã.
Paşii lor sunt muzici, imnurile - rugã.
Patru scoici, cu fumuri de iarbã de mare,
Vindecã de noapte steaua’n tremurare.

Pe slujite vinuri frimiturã-i astru.
Muntii’n Spirit, lucruri într’un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgerã Sodomei fructul de mãceş.

Barbu, ca de obicei, comprimă limba, încat avem în versuri o stare a cuvintelor similară cu cărbunele devenit diamant.

„Suflete-n pătratul zilei se conjugă”: Comunitatea umană adusă într-un spatiu al „conjugării” (a conjuga = a ara la acelaşi jug… dar şi „a exercita functiile unui verb fată de substantiv”) exercită munca şi luminarea întru cele divine. Prima versiune sugerează strădania, asceza. A doua – perceperea smereniei Cuvantului (Verbum), care s-a lăsat „conjugat”, făcut împreună-lucrător cu noi. Pătratul zilei: creştinismul lucrează cele mai înfricoşătoare taine într-o atmosferă deschisă, aparent exoterică, unde geometria are „suprafete” de întalnire perfect calculabile (pătratul este simbolic opus cercului, a cărui cvadratură e imposibilă). Ritul în „pătratul zilei” înseamnă: lucrand la vederea celor rationale.

Dar… nu deplin rational fără să fie şi deplin mistic. „Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă”. Pană şi felul cum se intersectează paşii într-un lăcaş de cult este o muzică neauzită. Aleatorul intesectării paşilor (cine ar putea urmări traiectoria lor…) sugerează că, deşi văzut, ritul de fapt „conjugă” mişcări umane de nepătruns, a căror încercare de întelegere ar aiuri mintea. Imnul devenit rugă: semn deplin transparent că liturghia consacră posibilitatea dialogării cu divinul.

Patru scoici: Scoica, cochilia, loc unde sălăşluieşte o vietate aproape fără mişcări, în mediu acvatic, este un simbol al craniului/creierului dar indirect al mintii. Inchis intr-o carapace, ca o moluscă, limitat aparent la o cunoaştere numai în material, creierul este totuşi lăcaş al puterii cugetului. Examinand taina din patru unghiuri (patru evanghelii…) şi cu puterea ratiunii înfocată de credintă, spatiul liturgic interior (al mintii) înaltă un „fum”. Contrastul între scoică, animal acvatic, sau creier, organ care contine mult fluid şi „fum de iarbă de mare” (sugerand arderea vegetalului, a inertului din firea vie) este sugestiv pentru efortul cerut de credintă,  ravna mintii.

Vindecă de noapte steaua-n tremurare: Steaua, lumina călăuzitoare noaptea, dar tremurand, indică ratiunea pusă în fata vastelor adancimi de necunoaştere (întuneric) şi îndoială (oscilatie). Dar puterea ratională descompune şi recompune datele lumii în cifru evanghelic (patru scoici, patru perspective) iar cele materiale ale vietii din lume se risipesc ca fumul unor ierburi. Nu e nevoie să epuizăm toate “ierburile” (necugetătoare…) din oceanul lumesc, e suficient să vedem gestul cugetării întru evanghelie functionand, şi ni se vor risipi îndoielile.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru: Metaforă produsă prin comprimarea aproape de siluire a cuvintelor. Frimitură-i astru poate însemna: la scară liturgică (pe slujite vinuri) stelele cele mai mari ale cosmosului sunt mici ciozvarte. Dar şi: o firimitură de paine devine stea, iar omul care o împropriază – slujitor al rezidirii universului, preot universal („şi vor straluci ca stelele pe cer”). Si în acelaşi timp: Hristos, astrul care centrează cosmosul uman, se smereşte încăpand cu trupul într-o firimitură de paine pentru a îndumnezei omul.

Muntii-n spirit: Stim din talcuirile la scriptură că „muntii spiritului” sunt sfintii mari (să aduca muntii pace poporului tau şi dealurile dreptate, spune un psalm).

Lucruri într-un pod albastru: sfintii lucrează cerul nou, punte pentru omenire de la pămant la rai.

Raiuri divulgate! Ingerii trimeşi/Fulgeră Sodomei fructul de măceş: Raiul este şi nu mai este o taină. Este o taină pentru cele ce contine, însă este „divulgat” ca localizare. Nu mai suntem păziti de „heruvim cu sabie de foc” ca să nu intram ci dimpotrivă, ispititi ca de un spion care ne şopteşte în ascuns adresa paradisului dorit. Din acel moment, cele frumoase ale lumii care trece sunt „fulgerate” de îngeri, devin un fruct nefolositor (al naturii sălbatice) şi sunt lepădate ca putin hrănitoare, deşi aparent frumoase. Vin îngerii pe pămant sa revele frumusetea cerească. Omul păşeşte încă din viată pe puntea spre paradis… Liturghia îşi revelă întelesuri de început (poartă) unui drum care poate porni de oriunde este ea prezentă.