Poartã

Suflete’n pãtratul zilei se conjugã.
Paşii lor sunt muzici, imnurile - rugã.
Patru scoici, cu fumuri de iarbã de mare,
Vindecã de noapte steaua’n tremurare.

Pe slujite vinuri frimiturã-i astru.
Muntii’n Spirit, lucruri într’un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgerã Sodomei fructul de mãceş.

Barbu, ca de obicei, comprimă limba, încat avem în versuri o stare a cuvintelor similară cu cărbunele devenit diamant.

„Suflete-n pătratul zilei se conjugă”: Comunitatea umană adusă într-un spatiu al „conjugării” (a conjuga = a ara la acelaşi jug… dar şi „a exercita functiile unui verb fată de substantiv”) exercită munca şi luminarea întru cele divine. Prima versiune sugerează strădania, asceza. A doua – perceperea smereniei Cuvantului (Verbum), care s-a lăsat „conjugat”, făcut împreună-lucrător cu noi. Pătratul zilei: creştinismul lucrează cele mai înfricoşătoare taine într-o atmosferă deschisă, aparent exoterică, unde geometria are „suprafete” de întalnire perfect calculabile (pătratul este simbolic opus cercului, a cărui cvadratură e imposibilă). Ritul în „pătratul zilei” înseamnă: lucrand la vederea celor rationale.

Dar… nu deplin rational fără să fie şi deplin mistic. „Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă”. Pană şi felul cum se intersectează paşii într-un lăcaş de cult este o muzică neauzită. Aleatorul intesectării paşilor (cine ar putea urmări traiectoria lor…) sugerează că, deşi văzut, ritul de fapt „conjugă” mişcări umane de nepătruns, a căror încercare de întelegere ar aiuri mintea. Imnul devenit rugă: semn deplin transparent că liturghia consacră posibilitatea dialogării cu divinul.

Patru scoici: Scoica, cochilia, loc unde sălăşluieşte o vietate aproape fără mişcări, în mediu acvatic, este un simbol al craniului/creierului dar indirect al mintii. Inchis intr-o carapace, ca o moluscă, limitat aparent la o cunoaştere numai în material, creierul este totuşi lăcaş al puterii cugetului. Examinand taina din patru unghiuri (patru evanghelii…) şi cu puterea ratiunii înfocată de credintă, spatiul liturgic interior (al mintii) înaltă un „fum”. Contrastul între scoică, animal acvatic, sau creier, organ care contine mult fluid şi „fum de iarbă de mare” (sugerand arderea vegetalului, a inertului din firea vie) este sugestiv pentru efortul cerut de credintă,  ravna mintii.

Vindecă de noapte steaua-n tremurare: Steaua, lumina călăuzitoare noaptea, dar tremurand, indică ratiunea pusă în fata vastelor adancimi de necunoaştere (întuneric) şi îndoială (oscilatie). Dar puterea ratională descompune şi recompune datele lumii în cifru evanghelic (patru scoici, patru perspective) iar cele materiale ale vietii din lume se risipesc ca fumul unor ierburi. Nu e nevoie să epuizăm toate “ierburile” (necugetătoare…) din oceanul lumesc, e suficient să vedem gestul cugetării întru evanghelie functionand, şi ni se vor risipi îndoielile.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru: Metaforă produsă prin comprimarea aproape de siluire a cuvintelor. Frimitură-i astru poate însemna: la scară liturgică (pe slujite vinuri) stelele cele mai mari ale cosmosului sunt mici ciozvarte. Dar şi: o firimitură de paine devine stea, iar omul care o împropriază – slujitor al rezidirii universului, preot universal („şi vor straluci ca stelele pe cer”). Si în acelaşi timp: Hristos, astrul care centrează cosmosul uman, se smereşte încăpand cu trupul într-o firimitură de paine pentru a îndumnezei omul.

Muntii-n spirit: Stim din talcuirile la scriptură că „muntii spiritului” sunt sfintii mari (să aduca muntii pace poporului tau şi dealurile dreptate, spune un psalm).

Lucruri într-un pod albastru: sfintii lucrează cerul nou, punte pentru omenire de la pămant la rai.

Raiuri divulgate! Ingerii trimeşi/Fulgeră Sodomei fructul de măceş: Raiul este şi nu mai este o taină. Este o taină pentru cele ce contine, însă este „divulgat” ca localizare. Nu mai suntem păziti de „heruvim cu sabie de foc” ca să nu intram ci dimpotrivă, ispititi ca de un spion care ne şopteşte în ascuns adresa paradisului dorit. Din acel moment, cele frumoase ale lumii care trece sunt „fulgerate” de îngeri, devin un fruct nefolositor (al naturii sălbatice) şi sunt lepădate ca putin hrănitoare, deşi aparent frumoase. Vin îngerii pe pămant sa revele frumusetea cerească. Omul păşeşte încă din viată pe puntea spre paradis… Liturghia îşi revelă întelesuri de început (poartă) unui drum care poate porni de oriunde este ea prezentă.

Alte nuante: vanadiul produce frumoasele safire purpurii, fierul bivalent in combinatie cu titanul – galben, iar Tanzania detine zacaminte unde alte impuritati minimale produc foarte cautatele safire cu culoare schimbatoare, datorata unor variatii in distanta dintre planurile cristaline. Safirele albe, cel mai putin cautate, sunt cristale cu foarte putine impuritati si servesc de obicei ca un substitut mai ieftin pentru diamante.

In cultura europeana, safirul si rubinul au fost pietre cu reputatie de ultra-scumpe, de la inceput, nu numai din cauza distantelor mari de unde se aduceau ci si dificultatilor mari de prelucrare. Corindonul este pe scara duritatii la „9” acolo unde diamantul ocupa pozitia cea mai inalta, 10. Din aceasta cauza, prelucrarea gemelor este si azi destul de dificila, iar in antichitate era un secret pastrat cu strasnicie si necesita materiale speciale, ele insele obiect de secret profesional si ca sursa si ca utilizare. Sunt geme dure, apte sa reziste uzurii in orice montura, necesitand de obicei tratamente minimale in afara slefuirii propriu-zise si anume incalzirea. Acest procedeu pare sa fi fost cunoscut de pe vremea romanilor si produce atat clarificarea gemei cat si intensificarea nuantei. Pietrele netratate termic de calitate gema sunt desigur inca mai scumpe decat gemele tratate, dar certificarea trebuie sa fie serioasa, absenta urmelor de tratament termic nefiind un diagnostic la indemana oricarui bijutier.

Numele safirului deriva se pare dintr-un termen sanscrit pentru „piatra lui Saturn” si etalarea ei (de catre capete incoronate de cele mai multe ori) era considerata un simbol al intelepciunii conducatorului. Clericii medievali purtau safire ca simbol al apartenentei la rangul de inalt prelat (alternativ ametistelor) si se spunea ca tablele lui Moise ar fi fost gravate de ingeri pe doua safire. Lesne de inteles asocierea intre albastrul pietrei si cel al cerului. Rubinul a fost numit la noi dupa latinul „ruber”, rosu, dar purta denumiri mai sugestive la indieni: ratnaraja (piatra-rege) sau ratnananyaka (piatra-stapan), fiind considerat „sangele pamantului”. A fost asociat mai frecvent cu iubirea si simpatia, insa mandarinii chinezi etalau inele cu rubin ca semn specific al rangului. Razboinicii cautau protectia lor in batalie iar monarhii le etalau ca simbol al faptului ca regele este sursa prosperitatii si pacii.

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

As pleca de la acest vers: “aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,”  consider ca aici ar fi “cheia si lacata” acestei poezii. “In trecut tin trupul copilariei mele.”

Doua precizari. “A intrece” inseamana a depasi. Un alergator intrece pe altul. In exemplul cursei pe pista, viteza scurteaza timpul de acoperire a spatiului. Deci mobilitatea sporita inseamana, timp ce trece mai greu.

Relativitatea perceptiei timpului apare in exemplul unuia pentru care timpul trece mai greu iar el se misca mai repede.  

“…cu morţile-i nerepetate.”

Analogie ce vine sa intareasca ideea depasirii timpilor ingropati in trecutul nostru biologic si afectiv.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

         Iar  trecerea de la copilarie la maturitate se face odata cu prima raza de iubire, prima senzatie de pierdere a reperelor si a capacitatii de concentrare a sentimentelor.

Diferenta este de directie, caci de la afectele dedicate familiei respectandu-se ierarhia matriarhala intr-o majoritate a situatiilor, se trece la gestul de dragoste neconditionata, ce vine in mod inexplicabil in termenii de pana atunci, catre un membru din afara familiei, din alt neam genetic. Depasirea traditiei afective prin marirea gradului de neconditionare reprezinta evolutie. Maturare.

O trimitere imediata catre originilor firii secunde si anume coasta lui Adam. Numirea coastei si desprinderea de trup, dar mai ales numirea ei reprezentand separarea genurilor. Dar coasta este parte a mineralului din noi. Insasi reprezentarea ADN, duce cu gandul la mineral. 

 Conditia apropierii sau cel putin a tinderii spre recontopirea ancestrala fiind dragostea. Iar ea apropie, sparge bariere temporare, materiale… Strofa doi fiind un exemplu al acestei reduceri la esential.

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Strofa intai este concesia materiei in fata actului iubirii, sau mai degraba ingenunchierea ei in fata singurului gest ce vine sa contrazica insasi materia. Mai intai, aerul elimina, elementele ce raman indiferente la aceasta imbratisare si deci prin urmare goi de chiar nevazutul ce apropie. Caci indifereanta vine din incapacitatea de a recunoaste ceva ce nu este in tine. O problema de limbaj in definitiv.

 Si el, aerul, se lasa strabatut doar de lumina, ce releva impreunarea. Momentul atingerii deformeaza timpul inspre putin, etalonul temporar se sfaramiteaza.

Oh, ne-am zvârlit…

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Si iarasi apropierea se face tot prin intermediarul viu, numit limbaj, caci afectul, este neputincios daca nu este comunicat. Iar Limbajul nu este de natura notionala strict, ci de natura personala. A se confunda cele doua este o afacere foarte paguboasa.

Un ordin de precizie peste, apare prin: “Oh, ne-am zvârlit… unul spre celălalt” — cum? “strigându-ne pe nume”;

       Caci femeia era coasta si doar in momentul numirii, devine persoana - Eva. Se face trimitere la natura strict personala a acestui act al iubirii manifeste, parca din alta lume pentru toti, deopotriva. Si spre natura trinitara a asamblului! Cei doi si graiul viu…

Se impune o lamurire pe marginea acestui subiect: “limbajul”.

Spectrul notional, cu care opereaza limbajul este foarte vast, plecand de la zonele elementare (sunete ) ajungand la cuvinte care sunt deja formele organizate ale limbajului. Dar mai exista, afara de acea logica  pe care este centrat limbajului, o sarniera care conecteaza cu zona non-sens a sa, forma neorganizata. Zona nefireasca am spune, impersonala: polaritatea vibratie - atractie, cu rasfrangere in zgomot - sentiment. Ele sunt fara dimensiune scoase din acest ansamblu. Asemenea “punctului” pentru geometrie, dat la o parte, anuleaza totul. Bunaoara nu poti gandi o dreapta fara capete, un cub fara colturi sau o sfera fara de centru?!

Sa ne intoarcem dar, la poezie!

Natura constata “imbratisarea”, manifestare a sentimentelor, prin abdicare, risipire a tariei sale si deci reducere la imagine. Un alt fel de a spune ar fi: pierdere a materialului, adica limbaj, transmis prin aerul ce face loc luminii rasfranate, in ceea ce, indeobste numim “copac”.

Imbratisare ce rezuma depasirea varstelor afective si biologice. Subordonand regnurile si gradele de liberatate, ce se dobandesc urcand pe o verticala a evolutiei, intrecand ”mortile” ce nu se repeta, ale acestor varste. Alfel spus ordinele superioare de mobilitate, dobandite de vegetal peste mineral si de animal peste cele doua sunt memorate in inasasi structura noastra.

Dar omul fata de regnul animal are ceea ce numim constiinta sau cunoastere de sine. Pai, de asta mintea nu se confunda cu constiinta, caci minte, au si animalele dar ele au parte doar de o “cunoastere firerasca” a lucrurilor cum amintesc parintii Bisericii. Ca si gest al cunoasterii animalele cunosc constatand raporturile de forta dintre elemente, vietati. Cu referentialul coercitiv foc, cel neutru fiind pamantul, suport al vietii, cel  biologic (ce subordoneaza mineralul - vegetalul - animalul) si intr-un final factorul antropic.

Pentru aceasta necunoastere de sine animalelele nu se fac vinovate de asimilarea semenului. Stiind ca sunt traversate de un limbaj al rapoturilor de forta a materiei brute si implicit al formelor organizate (biologicul in sine).

Acestea sunt conditiile vietii animale.

In cazul omului analogia este valabila sub forma comunicarii dintre natura sarkica si psihica.

Dar in conditiile existentei firii pneumatice discutia trece in sfera paradoxului, tipic al omului. Caci un dialog exclusiv intre sarkic si psihic duce la moarte celui de-al treilea.

Limbajul are un Inceput  Tatal , o directie  Cuvantul Fiul si o finalitate in Om prin suflare a Duhului Sfant peste lutul in forma organizata numita om ~ care subintelege mineralul lutul, vegetalul sistemul circulator si animalul specializarea organelor in aparate si asa mai departe pana la organul ce face difereanta, creerul loc biologic al mintii si inima, ritmica a vietii, sediu al afectelor. Materia organizata impune natura personala si intreita a Lui Dumnezeu. Persoana Intreita se regaseste si in om. Trup, suflet, duh.

Suntem dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu. Sfanta Treime. Istoria abreviata a depasirilor; scrijelirea in timp, prin trecere din varsta in varsta, sfarseste in viata actuala ce se constata, lasand urme in timp. Odata trupul sculpteaza in ambele sensuri. Odata in materie si odata in suflet. In materie prin insasi natura sa materiala care isi cere tributul si in suflet prin lipsa dialogului cu firea a III-a, cea care asa cum sugereaza si termenul (pneumatic), umplere adica, tindere spre perfectiune. Totul cufundandu-se in abisala mare a timpului. Fapta e ceea care certifica trecerea.

Se mai o impune o discutie pe marginea despartirii. A notei negative a primului vers, al celei din urma strofe.

“…Aş fi vrut să te păstrez în braţe “

Se subintelege ruptura, caci regretele strabat versul.

Se ridica problema suferintei in urma indepartarii de firi, de persoana. Bineinteles perceputa pe toate palierele de intensitate.

Ce duce la aruncarea copacilor din peisaj, este insasi prezenta lor strict decorativa, neesentiala in contextul miracolului apropierii. Caci iubirea nu este proprie lumeii vegetale si nici celei animale.

Din capitolul “lumea spune” si-a facut loc in intea noastra asocierea dragostei cu focul in forma sa acuta sau caldura in situatia cronica.

O anlogie imediata ar fi, caldura ce transcede apa ( conditie primordiala a vietii ) prin toate straturile de libertate, mai apoi in lipsa caldurii la rece se intampla fenomenul invers de regres al libertatilor de miscare. Circulatia apei in natura, succesiunea starilor de agregare, un ciclu ce apare in polaritatea cald rece.

Prin rarefierea sensurilor se ajunge la ascensiunea apei prin lantul trofic culminand in om. Aici fenomenul de condens apare intr-un paradoxal contact cu receala despartirii dintre inima si minte, afect si rational, nou-nascut si pantece si asa mai departe  totul centrat pe sursa de caldura solara, Hristos. Ce da sens lumii prin jertfa Sa pentru oameni. Lacrimile Lui venite din suferinta adusa de lumea aceasta Lui, spala.

Diferentele dispar, conditionarile se evapora, dragostea neconditionata se impune. Legile compensatiei sunt “in-trecut(e)” de Legea Noua. Unde suferinta da sens vietii ce tinde spre desavarsire! Omul! Copilaria spirituala a omului, cand asculta de Tatal, este intrecuta in noi prin venirea Fiului Omului care ajunge sa implineasca Legea Veche, facand trecerea spre maturitatea omului. Dar gestul care a marcat inceputul a fost unul de dragoste neconditionata, condens in planul suferintei absolute. Dragoste pe toate nivelele de intensitate si suferinta asisderea.

Calea spre mantuire este Crucea! Suferinta! Dar totul cu masura cea buna, caci se stie, ca omul circumscrie universul in interiorul inimii sale. Iar Soarele, caldura interioara ca impinge la desavarsire este intensa dar circumscrisa, caci lipsa de masura este socotita de Sfintii parinti “ispitirea de-a dreapta” si e aia mai periculoasa dintre toate ispitirile, caci paveaza iadul cu buneintentii.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Se vorbeste de o spargere a timpului, trimitere la pluritatea timpilor desavarsirii si catre o puternica nota personala a insului aflat pe calea implinirii. A “imbratisarii”, facand uzanta deci, de titlul poeziei.

Acest articol a fost calibrat sa contina 1500 de cuvinte. S-a depasit acest obiectiv cu 3 cuvinte. Va invit sa faceti dumneavoastra aceasta corectie esentiala. Exista deci, 3 elemente care schimba in mod irecognoscibil, forma acestei declaratii. Care sunt acestea…?!

Se asteapta urme in piatra!

Facute de insusi piatra, facute de insusi apa, facute de insusi aer…

de insusi!

Ne facute de insusi in insusi piatra,

… de insusi aer in insusi piatra,

de insusi apa in insusi piatra,

de insusi piatra in insusi piatra

Facute in el

Punct  “.”

S-ar mai astepta, asteptand urme in aer

Prin piatra incurcata, prin apa incurcata, prin aer incurcat prin aer.

Punct “.”

De foc incurcate din apa in aer, de piatra in apa, de foc pe apa, in aer, prin el in el.

Punct “.”

In piatra as ajunge sa vad urma daca urma ar urmi in mine urma urmirii urmei lui

Nu

Punct “.”

… ori, un altfel de a spune ( Roma vs Atena ) vs Ierusalim

Asta crede Cioran: conditia de filozof, sau asumarea pozitie filozofice, este incompatibila cu a crede, in Dumnezeu ca  Adevar Unic adica Principiu Unic al tuturor lucrurilor!

Cioran crede in el (Emil ) ( se prea ia in serios ), desi stie ca nu poate fi el adevar absolut!

Dar nu-l putem condamna ca si-a asumat, cu curaj, orgoliul manifest de a crede in el, adica de a-si asuma responsabilitatea propriului “eu”.

Deci “poarta” crucea intregii specii om, in el.

El nu se impovoreaza cu responsabilitatea speciei ( asta fac anticii, care  par sa poarte aceasta sarcina pe umeri) ci o ia in el, e asimileaza si o explica din interiorul limitarii propriei sale fiinte. Se umple de el! Tutea apostrofeaza amintind de practica “golirii de sine pentru ca in locul creat sa-l primesti pe Dumnezeu”

Care este in definitiv o dovada de infantilism la el, defapt semnul modernitatii si anume asumarea unei sarcini mult mai mari fata de orizontul individual (”Fugim de generalitati si ne izolam cu nerusinare intr-o exceptie” E. M. Cioran). El vrea sa zica ca partea premerge intregul si contrazice exact pe cei, pe a caror fudament s-a “format” ( ca filizof ) si anume pe cei care sustin ca Intregul premerge partea. Ambele afirmatii corecte in proportie de 99,99 % si eronate in aceeasi masura, pastrandu-se deci proportia. Antinomiile kant-iene demonstrabile in ambele sensuri (Tutea). Kant e un Cioran antic si un antic cioranian, Ca sa fin in tonul dublei demonstratii. Dublu infatuat! Va sa zica e de nasul unui atenian deslusirea misterelor universului, sau a unui neamt ori roman ori… ori..!

Cioran e tunet zice Tutea, la el nu e cale de intoarcere, nu exista “duh caldut” la dansul. Cioran e categoric, da dovada de habotnicia care el insusi o critica la Sfantul Apostol Pavel, “cearta cu sfantul celebru” pe care Tutea o “intrezareste inca din amurg…” Fire fundamentalista, reformatoare, el… ”scepticul de serviciu’, al unei lumi in declin.”

Reprosul indreptatit al lui Cioran vis-a-vis de persoana lui Tutea, pare a fi: inexplicabila ne-asumare a sacrificiului suprem la “amicul genial prin excelenta” ( filozoful ), care nu imbraca haina monahala. Caci teoretic Cioran ar trebui sa se imagineze in ipostaza lui Tutea in mod absolut! Fiindca nu poate face abstractie de propriul temperament abrupt.

Fiind filozof nu poti sa “crezi” si incepe o intreaga lista de argumente care vor sa demonstreze incompatibilitatea dintre “a intelege” si “a crede”. Si in felul lui are dreptate pentru ca nu poti cauta, adica sa vrei sa intelegi ceva ce se crede, “se simte”, adica este si se si intelege. Defapt ne-excluzandu-se reciproc. Caci simturile ne invata ca lucrurile care se simt, sunt! Sau: sunt, deci trebuie sa fie simtite. Asta este morala experimentului ( forma manifesta a interogatiei ), lectia biologicului, adica a suprematiei omului peste regnul mineral, vegetal si drept consecinta suprematie asupra regnului animal, ce se simte (prin “discutia”  nesfarsita dintre psihic si sarkic, “animalul” se simte) si deci este constatat deci de calitatea pneumatica a omului, pe care omul autonom pare sa o reduca la ratiune.

Spune (Tutea) lumina ratiunii incepe de la putinatatea si nimicnicia mintii omenesti, deci neputand fi Lumina Adevarata. Pai E. C. spune ca “adevarul” nu se poate simtii, pentru ca nu e material, concret, el zice ca adevarul e abstract deci poate fi atins doar la nivel de concept ( adica cautat de intelect, gandit deci nu o sa-l “simt” vreodata, adica nici sa-l vad, nici sa-l aud, sau sa-l pipai) deci adevarul nu pare fi subordonat strict celor 5 simturi, cum nici intelectul nu e subordonat strict lor.

Si are dreptate in proportie de 99,(9)% si gresestte in aceasi masura pastrand deci raportul. Ca pentru a fi perceput in aceasta forma ar trebui sa se arate Adevarul, cum S-a aratat (Tutea). Dar revelatia incepe cu proorocii (care “oarecum ar fi ceva mai greu de consultat”) sec 15  inainte de Hristos si se termina cu revelatia dumnezeiasca absoluta si universala prin intruparea Fiului. Lui Avraam pentru privilegiul revelatiei divine, adica revelarea Adevarului Suprem, Principiu Unic al tuturor lucrurilor, i se cere sacrificiul suprem care poate fi pretins unui ins vechi testamentar si anume jertfa fiului, Isaac, jertfa care este dispus s-o faca. Dar este oprit, pentru ca Fiul Omului nu se jertfise inca.

Pretentia sacrificiul personal nu este legitima inca. Asadar cu exemplul suprem al Mantuitorului, noi avem datoria, sa credem si sa ne mantuim prin jertfire mai mult decat prin jerfa ( care se suporta una pe cealalta fara a se exclude, Vechea Lege nu exclude Legea Noua si nici invers). Si deci din moment ce revelatia ( Adevarului Unic ) s-a incheiat,el are datoria de a-l prelua din “traditia si istoria sacra a neamului ” ( neam romanesc de care Cioran se dezminte, a carui autenticitate o contesta, reducand, nu anuland istoria neamului, la una de mica avergura, raportatandu-se la istoria sau istoriile marilor popoare)  si in a carui traditie nu crede, caci e de factura “reformatoare”. Dar simplul gest de a compara, material vorbind se sugereaza ideea de a exista acel ceva minuscul ce se compara. “Nimic-ul” nu suporta grad de comparatie cu ceva. “A fi sau a nu fi…? Asta e ste intrebarea! zice el, dar greseste punand totul sub semnul de fier al interogatiei.

NU este nici o intrebare, e pur si simplu o antinomie ce nu se demonstreaza, adica se anuleaza si deci se depaseste la nesfarsit aceasta limita, venind chiar din ambele sensuri (Kant). Pai Shakespeare fara crestinism e un sagalnic prin Europa (Tutea), si greseste ca speculeaza ( interogheaza ) evidentul, sau ceea ce nu trebuie si nici nu poate fi contestat. O prima corectie ar fi “A fi si a nu fi!” cu evident caracter imperativ, sau cu un pronuntat spirit cioranian. Caci “sau” e un “si” sovaitor.

Cum neamul romanesc este el trebuie luat in considerare ca atare in contextul istoric european al marilor natiuni- Adica Cioran << “cu aceasta gluma asta de a face istorie, ” ( Tutea)>> spune ca popoarele mici au un destin istoric mic si deci nu fac istorie! Se pare ca ajungem iarasi la vorba lui Petrica: “daca nu tineam pe turci la Dunare acum toata “Europa” era cu Coranul pe genunchi…” Tocmai el Cioran afirma acestea , reputat fiind a prefera cunoasterea prin ”fregventarea”, “stradutelor laturalnice ale culturii”, fata de o cunoastere “superficiala” practicata ca o plimbare “pe marile bulevarde culturale”… (Noica) ;

El ( cioran ), “crede” in el ( cioran )

Pai greseste ca se pune primul si deci in limbaj, Alfa fiind, are in consecinta privilegiul majusculei, dar nu-si asuma si sfarsitul deci Omega. Ca inceput fiind, trebuie sa fie si sfarsit. Finalitate care Cioran nu si-l asuma. Ca el gandeste estetic finalul, savurand fatlitatea, adica constatarea nefiintarii! Nu trece mai incolo, se potihneste la acest “mic” amanunt!

El ( CIORAN ), crede in El ( CIORAN )

Pentru a ”se crede” asa, ar trebui sa se simta in deplinatatea fiintei ale, de care se dezice deasemenea, ca el isi exploreaza limitele si le atinge, le contureaza si le depaseste. ( Tutea da dovata de mai multa finete dar de mai putin curaj, caci el concomitent pleaca urechea la ce zice Michelangelo, cum ca omul trebuie sa-si stabileasca un ideal fata de care sa se aproprie asimptotic. Inalt fiind, rezultatele inalte urmand sa fie. Michelangelo gandeste in afara crestinismului, caci zice Tutea mai apoi: ce este idealul? O gluma, raportat la referentialul Absolut… Omul se apropie asimptotic fata de Absolut pe care nu-l atige niciodata P.T. ) Cioran depaseste idealul sau, adica propriul sau ”eu”. Si ramane neconsolat!

Prin ”geniu speculativ” adica formulare a interogatiei si prin slefuire a limbajului adica stil, ca alege franceza ( limba prin excelenta a poeziei) zice Tutea: ”Emil se misca intre biologizanti si esteticieni”. Adica limitele Eu-lui sau exprimate speculativ estetic. Si asta concluzie, nu e mantuitore nici la el nici la nimeni. Si de aici nelinistea sa metafizica in fata mortii. De care nu trece! Cu tot istoricismul, esteticismul si biologizantul sau, nu trece. “Caci morala istorica e aceea a devenirii : omul se naste, devine si moare”. Deci, triumful omului istoric se frange in cimitir,  acolo unde se sparge istoria, care nu trece, mai departe!

Pai cu morala devenirii nu scapi de nelinistea metafizica a mortii! Lui Cioran spre deosebire de Dostoevski ii lipseste universalitatea, ca el nu-si asuma “specia” ci “individul”, si de asta el este coroziv pentru individ spre deosebire de celalalt nelinistit, rasaritean care, in cazul in care nu-si gasea consolarea in Dumnezeu ar fi devenit, la densitatea nelinistii sale metafizice cel mai dizolvant sciitor modern al omului reformat religios. (Tutea).

Cioran s-a luat prea in serios pe el, si nu a luat in serios universalul. Caci ar fi fost ridicol numai raportandu-se la cultura universala. El zice “eu sunt cazul Cioran” si deci nu putem vorbi de “cioranism”, el nu poate face “epoca” ca e de natura particulara nelinistea lui manifesta, ce-i drept. Ne regasim in el la limita conflictului dintre biologic si suprabilologic ( pe care el il contesta, acceptand ca suprabiologic doar cunoasterea, intelectul fiind instrument, deci de factura ”tehnica” si nu viu, in adevaratul sens al cuvantului ). Pai el si-a cautat nisa lui personala, a individului Emil Cioran, care in contextul cultural universal exista si are partea lui de dreptate, dar atat de mica pe cat poate el acoperii, raportat la ceilalti mari creatori de cultura, mostenirea speculativa a “batranilor”. 

Deci in bazarul cultural incepand cu anticii greci si terminan cu scoala moderna germana, gandirea iluminista franceza, sau cea umanista italiana, Cioran e nesemnificativ. Ca volum in prima faza, Partea (Cioran) premerge Intregul ( Socratic, Platonian, Aristotelic ) raportandu-se la aceasta mostenirea culturala, este infim. Zestre, traditie pe care cand o contesta cand nu… Deci, crede in traditie! O traditie culturala, dar traditie totusi. Pai raportat la neam, el roman, parte a Intregului romanesc nu ar fi trebuit sa-i acorde neamului o sansa? Sansa care lui si-o acorda. Dar e sincer ca el nu crede in triumful epocii lui peste cea moderna. Se recunoaste coplesit de modernism. Isi sacrifica posibila epoca, a lui, epocii cotidiene. E sincer si nu se ia in serios pentru ca stie, ca nu ar putea fi luat in serios de evul in care se desfasoara.

Destinul Cioran vs destinul Tutea

” spre a fi continuat…”

Animalul, cunoscut drept unul din cei mai formidabili scufundatori ai oceanelor, plonjeaza pana la adancimi de invidiat chiar si pentru submarine si mananca pesti dar mai ales sepii si calamari. Faptul ca oasele acestora au fost gasite constant incorporate in ambra dovedeste ca producerea substantei ar fi legata de autoprotejarea casalotului atunci cand inghite corpuri straine potential nocive. Cea mai mare parte din ambra este eliminata cu fecalele. Se crede ca bucati mari, care nu pot fi eliminate in acest fel, ar putea fi vomitate, ceea ce a dus la denumirea sinonima cu ambra „whale vomit”.

Intrucat densitatea agregatelor (ambra nu e o „substanta” ci un conglomerat complex de substante) este mai mica decat apa, ele plutesc pe ocean. Nu stim exact ce produce maturarea lor. In stare proaspata, mirosul este greu, amintind de fecale si peste stricat. Dupa o perioada (necunoscuta exact) in care plutesc pe suprafata oceanului, expuse deci oxidarii, razelor solare si unui echivalent al fermentarii in saramura, ambra isi deschide culoarea, devenind gri, iar cea de cea mai buna calitate devine si translucida. Ea produce atunci principala substanta mirositoare pentru care este apreciata, ambreina, alaturi de ambroxan si nenumarati alti compusi. Mirosul aminteste de cel de mosc, dar este mai putin aspru. Ambra este considerata „parfumul animal de apa”. Astazi majoritatea parfumurilor de serie folosesc compusi sintetici, insa parfumurile personalizate, privilegiu al celor care-si permit cheltuielile necesare, sunt in continuare fabricate cu substanta naturala. Costul ambrei de buna calitate era in trecut foarte mare, datorita faptului ca recoltarea ei era si este dificila. Practic, trebuie sa cunosti nenumarate date despre unde se gasesc casalotii, sa stii lucruri complicate despre curentii oceanelor, si chiar si asa, sa ai noroc.

Ambra era in antichitate o substanta inconjurata de o atmosfera exotica, potentatii permitandu-si sa etaleze arderea ei in casele lor pentru a purifica atmosfera. Se credea ca este afrodisiaca, iar unul din compusi este dovedit analgezic.
Epoca moderna si globalizarea au facilitat intrucatva recoltarea de ambra, iar preturile au scazut. Pe piata en gross, gramul de ambra obisnuita poate ajunge la 10 $ si, ca in cazul multor substante aromate, producerea de parfumuri nu necesita cantitati importante. Ambra gri de cea mai buna calitate aduce totusi venituri importante, intrucat privilegiatii isi disputa la licitatii dreptul de a o achizitiona. Dintre parfumurile cunoscute care folosesc tenta de ambra mai intens, unul foarte apreciat a fost si este „Fahrenheit” de la Dior. In medicina, ambra a ramas in continuare in uz in arsenalul homeopatiei, actiunile ei sofisticate fiind descrise in materiile medicale.

Au o dimensiune mai mare decat sobolanii, depinzand de cata apa le poate furniza mediul, si anume, sunt mai mici (30 cm) in zonele foarte aride (traiesc si in Sahara) si mai mari in cele putin mai umede (stancariile aride din zona Cape Town), unde ating 60 cm.Traiesc in triburi sub 100 de indivizi, cu familii centrate de un mascul dominant.

De ce merita sa-si bata capul cu ele cineva din sotzietatea eleganta? Simplu, pentru ca urina lor e o raritate. Procavia ingera apa putina, uneori numai din vegetalele pe care le roade si are o urina gelatinoasa. Sunt fiinte curate, toata familia si uneori tot tribul urineaza in acelasi loc si defeca in altul. Caldura torida a mediului usuca aproape imediat substantele si le transforma intr-o substanta solida, rasinoasa, maronie-negricioasa, care la inceput miroase destul de rau, ca orice urina fermentata. Nu stim nici pana azi exact cat trebuie sa stea la soare Hyraceum ca sa devina “matur”. Unii spun: poate ca intervale de timp de ordinul celor necesare fosilizarii (milenii…?), desi e mai greu de crezut. Poate ani. Familiile de Procavia sunt prezente in zonele de recoltare din vremuri preistorice…

Hyraceum da o nota aparte, “animala-pamant”, descrisa ca “interesanta, provocatoare” parfumurilor (prin comparatie, ambra cenusie ar fi “apa”, de exemplu), despre care parfumierii spun ca asociaza tente ale moscului, castoreumului, civetei, lemnului de agar. Se spune ca Hyraceum impresioneaza in special femeile care au copii mici, intrucat sunt obisnuite sa reactioneze “matern” la feromonii din urina. Costa ceva mai putin decat esentele catalogate rare datorita dificultatii accesarii (ambra, care practic pluteste la intamplare pe ocean) sau neetice (intrucat se obtin prin uciderea sau chiar maltratarea animalului), ca moscul si civetta. Mai exact, pentru un flacon cu 50 ml de tinctura va usurati buzunarele de ceva peste 70 E. Daca insa gasiti producatorii (adica mai exact recoltatorii) sud-africani pe undeva mai aproape, puteti obtine un kilogram de substanta uscata pe mai putin de 10$.

Ca sa va usurati mintea de ideea ca va parfumati, totusi, cu ceva scarbos: cantitatile introduse in parfumuri sunt de obicei aproape infinitezimale, suficiente pentru a atinge “o tenta”. Cantitati mai mari (de ordinul a cateva procente) sunt prezente numai in tincturi si reprezinta baza “parfumurilor cu feromoni”. Nu, nu sugerez ca asa ceva e utilizabil de catre un adolescent parsiv caruia ii place sa seduca doamne care i-ar putea fi mamici. De ce sa nu ne gandim la “recucerirea” sotiei dupa nasterea unui prim copil?

Exista insa unul care, desi marcat special, poate trece neobservat.

In plina scena a debutului patimilor (batjocorire, judecata lui Pilat, biciuirea) apare un memento cu Iisus facandu-si meseria de tamplar (desi acest lucru nu e mentionat in Biblie, majoritatea confesiunilor sunt de acord ca e mai mult decat probabil s-o fi practicat datorita adoptarii de catre Iosif). El face o masa neobisnuita pentru modelele folosite in Palestina in acea vreme, cand se manca dupa obiceiul oriental, culcat pe o parte pe un pat sau o bancheta, iar mesele, desigur, erau adaptate situatiei, adica joase. Masa facuta de Iisus are picioare inalte. Are loc o scena gingasa de mica tandrete fata de Maica Domnului, si ea spune: soiul asta de masa n-o sa aiba succes.

Intoarcere brutala la scena patimirii. Centurionul care supervizeaza flagelarea e asezat la o masa de tipul celor folosite de magistratii romani pentru a-si desfasura activitatea, adica inalta. Filmul aproape nu ne lasa sa intrevedem detalii. Ar fi putut fi aceeasi masa. Am putea intelege ca Iisus insusi o fabricase.

Nu e loc de comentarii, desi e loc de toate comentariile. Voi face unul negativ: nu cred ca e valabil ce spun curente de tip neo-monofizit, ca patimirea a fost „cu calcul divin” in sensul ca toate lucrurile s-au produs riguros ca intr-o piesa de teatru iar oamenii au fost simpli actori. Cred ca departe de a sta lucrurile asa, mesajul e cu totul altul: ca sa mantuie pe cei care si-au fabricat propria patimire, e nevoie ca salvatorul sa contribuie si cu latura lui umana (caci cea divina lucreaza oricum in toata creatia) la punerea in scena a propriei patimi. Intr-un mod delicat, sugestia filmului este ca Iisus n-a conceput instrumentele propriu-zise, ci ceva mult mai fioros. In fond, o masa inalta, artefact al autoritatii, e un element de confort, care se adauga unuia de prestigiu. Iisus, conform opiniei filmului, a fost atent pana si cu propriii calai…

Ia ceva perfect si “picteaza”-l… in rosu.
Atunci, am putea spune ca avem ceva perfect rosu.
Dar daca este perfect de ce mai are nevoie de completari ( rosu ) ?!
Am putea spune ceva perfect albastru?
Am putea spune… “ceva, de un rosu perfect”?
Cum am recunoaste “ceva de un rosu perfect”? Sau mai bine zis cum arata rosu perfect? Cum am recunoaste rosu?

 
Nu este aceeasi intrebare: “cum am recunoaste rosu?” in “cum arata rosu”? Pentru ca, daca e rosu, nu mai e nici o alta culoare in acel rosu. Rosu nu este nici intunecat nici luminos!
Am putea defini rosul perfect ca tot ce nu este rosu imperfect?
Atunci, nu tragem concluzia, ca rosu descrie, orice tinde spre rosu, sau se departeaza, plecad de la rosu? Pentru ca, altfel nu am avea nevoie de atatea cuvinte, asocieri de cuvinte, formulari, articulatii, propozitii simple si compuse, fraza, texte… etc pentru a defini rosu cu aerul ca definim obiecte cu aceasta caracteristica, adica aceasta aducere spre, sau dinspre rosu. Unii,  spun: “Acest mar, este rosu”! Stim ca nu se face referire la un mar de un rosu “perfect” ( sesizati ca, este un pleonasm in formularea aceasta, pai din moment ce e rosu, e perfect, drept urmare daca ar fi rosu nu ar mai fi obiect). Iar toate obiectele catalogate drept “ rosii “ nu sunt rosii, ci sunt de un rosu imperfect. Un mar nu e nici rosu nici obiect, e mar; orice completare, descriere trebuie facuta exhaustiv. Limbajul nu permite acest lucru, dar un mar poate fi aratat, deci constatat. Iar o constatare nu poate fi transportata in limbaj in mod perfect, adica exahaustiv, ci imperfect, raportandu-ne la concepte care sunt ideale.

Wittgenstein spune: lucrurile nu sunt rosii, ci sunt inconjurate de rosu. Ceea ce nu este perfect corect, dar este o afirmatie care se aproprie de ideea de obiect si de ideea de rosu, deci de ideea compusa:  ”obiect rosu”. Pai vedeti dumneavoastra ca nu te poti apropria asimptotic de “obiect rosu”, adica de obiect in asa masura incat sa permita completarea “rosu” si de rosu atat cat sa suporte completarea “obiect”. Gandite absolut, sunt incompatibile unul cu celalalt; pentru ca, atat obiect, cat si rosu sunt si atat. Practic am putea spune “mai” imperfect acelasi lucru. Deci din moment ce spunem, inseamna ca asa este, orice completare, sau mai bine spus orice incercare de apropiere de ceea ce costatam, este o mai imperfecta indepartare de cele doua concepte obiect si rosu. De aici rosu sta pe obiecte ( Wittgenstein ), iar dincolo, in lumea conceptelor avem rosu existand fara sa stea pe obiect ( obiect exista conceptual ), deci sub un concept. Wittgenstein spune: “limbajul descrie o fotografie a lumii”. Doar asa limbajul are sens, adica serveste comunicarii, adica descifrarii lui de catre toti cei ce-l folosesc – completeaza dansul.

Dar spun eu, cum de pot intelege eu ce este, ce reprezinta un concept, din moment ce nu am vazut unul? Cum explicit unui copil ce e aia un joc? Se intreaba Wittgenstein? Ii explici ca este o manifestare, care se desfasoara in cadrul unor reguli, exista un numar de participanti, o desfasurare, o finalitate etc…  Si apoi ii arati, uite ,asta e un joc, ala e un joc si el o sa stie a recunoaste un joc. Deci are anumite fotografii, ale obiectelor in anumite ipostaze (adica in acele “states of affairs” de care ne vorbeste dansul) in care interactioneaza, adica au o desfasurare, cu alte cuvinte aceste situatii in care se afla participantii la joc.

Dar ca sa ne imaginam continuarea ”pozei” trebuie sa ne suprapunem cadrele, adica sectiuni / fotografii ce reprezinta starea de fapt a participantilor, altfel spus relatiile spatiale dintre ele, obiectele, participantii. Fizic avem aceasta reprezentare a starii lucrurilor, in cazul proiectoarelor de imagini. Cadru dupa cadru, la o viteza potrivita se ajunge la o iluzie a miscarii, nu mai sunt fotografii, ci sunt o imagine “ vie“, se grabesc unii sa afirme. Si nu gresesc… prea mult! Adica imagini care se misca, resultand intr-o imagine. Pluralul desfasurat supus verbului, colaps in singular.

Dar si noi operam cam la fel cand vine vorba de a ne imagina lucruri. Cand gandim. Noi gandind, deci raportand lumea la nevoia de ideal o facem abstract, subminand pluralul la conditia de singular, plecand de la lucruri ( obiecte ) si concepte, ajungand la imagine. Intercaland obiecte si concepte intr-o singura proiectie, adica o imagine, ce reprezinta o intercalare de concepte cu imagini ale obiectelor. Putem spune ca aceste concepte reprezinta calitati ale obiectelor. Adica pentra a vedea o cana imi ajunge o imagine a unei cani ( Wittgenstein ), dar ca sa vad o imagine a propozitiei “Wittgenstein este un idiot” trebuie sa intercalez, o imagine a lui Wittgenstein si conceptul de idiot.

 Si vedem lucrurile comune. Atat Wittgenstein cat si idiotul trebuie sa fie fiinte. Ca sa inteleg, ce e aia “idiot” intercalez omul sau fiinta ( ca si un caine poate fi idiot ) cu idiotenia, conceptul. Si inteleg idiotul, din el, din Wittgenstein. Deci am definit partea generala ce trebuie sa o intersectez cu o “fotografie” a lui Wittgenstein. Si acum daca Wittgenstein este, poate fi si idiot de vreme ce conceptul se aplica doar fiintelor. Nu vorbim de valoarea de adevar, ci de cum se formeaza imaginea de Wittgenstein idiotul. Pentru a ajunge sa probam valoarea de adevar a afirmatiei nu trebuie decat s-o vedem in prima faza, vine W. si adauga.

 Iar, ca sa o vedem trebuie sa fie, deci ce spune propozitia, trebuie luat ca adevarat, acel “Wittgenstain ” trebuie sa fie absolut. Deci iarasi, doua “concepte” ( aici vorbim de concept abstract si concept ce are reprezentare fizica, materialul Wittgenstain. El, fiinta. Si daca o luam pe linie inversa intelegem urmatoarea. Wittgenstain ( separat e doar reprezentarea grafica ( Wittgenstein numele sau scris pe hartie ), plus corpul sau, fara verb, adica o sectiune din Wittgenstain omul). Vebul este tributar omului si invers. Apoi avem “este”, care il reduce la o sectiune in timp, adica el a existat, sau exista, asta in cazul in care trecem la o probare, altfel spus o stabilire a unei valori de adevar a propozitie ( daca ramanem doar la incercarea de formare a unei imagini a acestei afirmatii, verbul e luat sub forma pozitiva ) < deoarece in cazul in care nu ajung la o imagine nu am cum sa probez cu realitatea, din moment ce percep lumea doar in constatari adica in poze, sectiuni…>

De aici, sesizam o apropiere subtila de concluzia ca, gandul precede fapta, care apare prin facere ( fapta se face ) adica prin verb ( daca raportam strict la limbaj ). Deci pentru a-l constata pe Wittgenstein el trebuie sa gandeasca, pentru a face, deci a nu fi doar corp care se numeste deci are o reprezentare grafica. Fiindca el nu exista doar abstract, deoarece atunci nu ar trebui sa ma aproprii de el prin explicatii ci ar trebui sa ma indepartez de ideea absoluta de Wittgenstein, ca in cazul unui concept. Revenind la rosu, care este pur, ideal cand spun un obiect rosu, <> in enunt este corect fiindca numai asa as putea ajunge la o imagine, iar daca am ajuns la o imagine nu am ajuns implicit la o reprezentare a materialului? Ba da.

Si atunci, cum un concept poate exista imperfect? Ei uite asa, pe lucruri. Deci intins. Obiectele sunt in spatiu adica pe ox oy oz, iar reprentarea spatiului se face ideal raportand totul la conceptul de sfera. Orice lucru, adica orice material ar putea exista intr-o sfera, cat de mare ar fi materialul tot se gaseste o sfera sa-i incapa. 

Deci, daca materialul exista intr-o sfera, un obiect exista intr-o sfera. Am putea raspunde la intrebarea: “ce este obiectul x?” prin, totul din sfera in afara de “x” ce nu este “x”, sau tot ce nu este x din sfera. X este tot ce nu este! Materialul este tot ce nu este! Adica matematic “este” = este , “x” = x, o ecuatie banala. Dar este falsa. Este corecta doar conceptual.Pentru ca, in a-l face pe un copil sa inteleaga ce inseamna un joc, trebuie sa-i arati, asta este un joc! Caci pentru el, necunoscuta joc trebuie sa fie. Si astfel, joc ( concept ) = cu joc manifest.

Dar jocul manifest nu este propriuzis joc, este ceva ce are caracteristici ale “joc”, conceptul. Care nu suporta completari de genul, articol. Fiindca joc e numai unul, ca daca ar fi doua nu ai mai stii care e “joc” si care nu e joc. Deci materialul nu poate fi decat o incercare de apropiere fata de concept ( ideal ). Pana si conceptual, fata de ideal, conceptul are din punct de vedere al materialitati un ordin de masura peste ideal, pentru ca un concept reprezinta o egalitate, deci este o expresie de forma x=x, in care un x este ideal si un x este imperfect adica are nevoie de un suport, asa ca pentru a “vedea” perfect trebuie sa-l turnam pe volum, adica apare doar prin obiect caruia i se imprumuta calitati. Deci, cea mai corecta afirmatie care o putem face despre rosu, raportat la material, ar fi: “rosu este tot ceea ce nu este pe obiect rosu”! X = x unde “=” reprezinta verb ( in ipostaza de posibilitate de a se materializa adica de a fiinta ) deci constatare in timp a conceptelor aflate “pe” obiecte; <<“in” e gandit, ca nu se vede, “pe” e constatat, deci vazut>>.

 
Cum rosu si obiect nu se combina nicioadata, in limbaj, nici Wittgenstein si idiot nu se combina, dar se pot intercala, una poate sta in fata celeilalte, in functie de transparenta sau transluciditatea uneia sau a celeilalte si a ungiului din care tragem acea perpendiculara ce are sa le lege pe amandoua, putem spune la un moment dat ( deci raportandu-ne la anumite coordonate temporare << caci aici trebuie o sectiune in timp, un segment determinat de Witgenstain ( punct a ) si Idiot (punct b), pentru ca, “este” sa fiinteze aceasta, noua simbioza lingvistica) Witgenstein este idiot.

Dar “este”, desi se raporteaza aparent doar la subiectul propozitiei  (din acest motiv folosim singularul),  face joc dublu, caci ar fi corect: “Wittgenstein idiot sunt”- nu eu, el! Orice afirmatie de genul primei, nu are sens si nici valoare de adevar decat in cadru unor parametrii… Caci in eventualitatea schimbarii unghiului sub care privim aceste doua subiecte dintr-o perspectiva rotita la 180 de grade, de exemplu, fata de perspectiva propozitiei “Wittgenstein este idiot”, nu am vedea pe aceasta din urma, de Wittgenstein. Am vedea totusi “idiotenia” afara de Witgenstein, in mod ideal dar incomplet, pentru ca, Wittgenstein ne obstructioneaza “vederea”. Hmm… Deci false propozitii de genul acesta, pentru ca, in cazul in care ar fi adevarate ar trebui sa aiba aceeasi reprezentare indiferent de unghiul din care privim. Adaugand… trebuie sa fie posibila sectionarea, adica perpendiculara dusa la perpendiculara si punct “a” sa fie una si aceasi treaba cu punct “b”. Axa idioteniei si axa Witgenstein trebuie sa fie una si aceeasi, pentru ca fiintarea lor sa resulte in axa idioteniei pe care “Witgenstein manifest”, egal idiotenie ( manifesta ). Deci Witgenstein poate fi idiotenie manifesta, cat si idiotenie abstracta. Dar fraza este incompleta si formularea exahaustiva este imposibila, deci in concluzie, mai bine ne abtinem.

Pai, ai putea spune ca limbajul nu descrie o imagine a lumii decat daca, privesti concretul abstract. Caci prima corectie ar fi, limbajul descrie, o imagine a materialului. Fiindca piatra e “piatra” de la facere la desfacere, oricum o privesti tot “piatra” e, exista ca sectiune ideala in timp, nu poate fi constatata ce-i drept, iar de aici Wittgenstein nu mai spune nimic in “Tractatus logico-philosophicus”, caci constatarea trebuie facuta de fiinta, care fiinta gandeste si se raporteaza la Absolut si deci in consecinta constata materialul si Absolutul imperfect, raportandu-le unul la celalalt. Pai daca ne luam dupa Wittgenstein limbaj nu exista, scriere nu exista, filozofie nu exista cultura nu exista, raportate la limbaj. El gandeste materialul ideal, fara a sa-l vada pe acesta populat. Limbajul e o descriere a unei imagini a lumii. Dupa el putem spune doar “mar” si vedem un mar dar, nu putem spune “filozof” ca nu pot vedea decat un om, deoarece mai incolo nu vad! El are dreptate cand zice ca problemele filozofice nu exista, dar numai sectorial si plecand de la afirmatia lui initiala din Tratat, in conditiile alea ne existand intr-adevar. Deci are aceeasi valoare de adevar ( valoare, egal sectiunie, nu este deloc ideala ) ca si “Wittgenstein este idiot”, deoarece se raporteaza la coordonate si e strict legata de conditii, deci e adevarata intre si intre…

Ceea ce putem enunta, este urmatoarea afirmatie care este cea mai “de bun simt” completare ce poate fi adusa (de mine) si nume: “Wittgenstein este idiot daca, afirma ca limbajul nu reprezinta decat o descriere a unei imagini a lumii.”

Eu nu spun ca asa stau lucrurile, ci ca acestea spunem defapt;
Sau cel putin asta inteleg eu.

Suntem produsul pamantesc al unui lant de intamplari, fiecare individ fiind conditionat, in datele imuabile ale individualitatii, de succesiunea implacabila a unor evenimente, la a caror complexa intretaiere ceva pe care l-am putea numi “destin” pare sa “decida”: acesta e barbat, aceasta – femeie. Acesta – aici, aceea – acolo. De la Big Bang pana la geneza din propriii parinti, fiecare individ poarta aceste lanturi de intamplari, strans impletite. Sau, ar spune orientalii, e legat de ele.

Daca am dispune de un mijloc de a scruta trecutul, de nivelul unui deus ex machina omniscient, am putea decide cu destula usurinta: iata, acesta este sirul de intamplari care a contat ca sa apar ca individ; restul sunt evenimentele care ar fi putut conta, dar nu au contat efectiv. Cutare si cutare intamplari au fost determinante in cel mai inalt grad; restul – martori tacuti ai nasterii mele, in aceeasi masura in care, poate, au fost factori cu putere mai mare de determinare ai nasterii altora. Faptul ca mama mea a privit o frunza in ziua conceptiei mele a contat. Faptul ca alaturi a explodat o bomba, desi pare sa fi contat cu ceva, in realitate nu a influentat nimic.

Asa gandind, ne putem imagina aparitia fiecarui individ ca produsul unei tesaturi complicate dar in fond rationabile de numeroase intamplari.
Dar ne-intamplatul? Dar constienta? Dar constiinta? Spunand unui om o profetie, profetul construieste destinul in aceeasi masura in care il anticipeaza. Deindata ce a fost pronuntata si auzita, ea modifica realitatea incepand cu urechile primului om care o aude. Invers, ramanand in ignoranta, nu suntem scutiti in nici un fel de a participa la evenimente. Am privit piatra, zice poetul, si, iata, ea a fost. Simplul act de a privi constient e martor unei alte inlantuiri de fapte decat privitul fara participare, dar si privitul fara participare e actor al lantului. Nu exista loc neutru. Ceea ce ignoram e la fel de important ca ceea ce cunoastem. Ratiunea e un mic, aproape neinsemnat varf al icebergului. Adancimea celor inscrutabile poarta deasupra, in lumea scrutabilelor, un mic bilant de intamplari carora le putem gasi in parte sensuri. In cea mai mare parte, ceea ce nu putem rationa si interpreta aluneca inapoi in marea necunoscutului.

Iata deci pe poet parcurgand o zona mai fluida a interpretarii existentei, spune el – de la notiunile aspre la poeticul mai autentic, de la versificarea depinzand numai de ce stim si ce rationam la versuri despre prezenta lui umana in intregul propriului destin:

Trecere de la notiuni la poezie, impotrivire la aspectul pietros al versurilor de pana acum

Cade peste mine umbra
Marii pururi fara umbra

Ca si cum un soare (al cunoasterii) ar locui in afundul marii (necunoasterii) si ar arunca de acolo raze, sau ca si cum existenta rationala s-ar desfasura pe fundul unei mari a neintelesului si a latentelor aflata undeva deasupra, in locul cerului, poetul se afla “umbrit” de intelegerea ca apasa deasupra noastra, a celor cunoscatori, o adevarata mare de intelesuri neexplorate dar si, asa zicand, de neintelesuri cu neputinta de explorat. De-a pururi fara umbra: oricat expandam orizontul cunoasterii, oricat exploram cu intuitia pana si adancimile neexploratului si ne-rationabilului, aceste eforturi nu fac decat sa deschida orizonturi mai largi. Exista, am putea intelege din exprimarea poetului, doua feluri de necunoscut: cel pe care-l putem cel putin anticipa, asupra caruia avem aprehensiuni, franturi de intuitie, si cel aflat total inafara mijloacelor de impropriere ale constiintei, mult mai mare, masiv, lipsit de umbra, ca orice scapa cu totul perceptiei, intelegerii, anticiparii, inferentei.

Foarte lunga, friguroasa
Cand peste vertebre-mi umbla

Marea, desi o putem concepe drept “profunda”, in realitate nu reprezinta decat un procent infim din grosimea scoartei. Procentul anticipabil din orizontul necunoasterii, el insusi o mica parte din teritoriul necunoscutului inscrutabil, “umbla” peste “vertebre” (partea nerationala a sistemului nervos). Necunoscutul insusi, in partea lui accesibila intuitiei, starneste si fiorul si motivatia noilor gesturi de cunoastere.

Las un ochi racit in luna
Si o mana tin afara
Din mormantul de cuvinte
Care vesnic ma-mpresoara

Luna, arhetip al cunoasterii reflexive, “in oglinda”, primeste ochiul (vazul…) poetului; constiinta acestuia nu mai raspunde la stimulii generati de aceasta cunoastere, rationala, discursiva. Cuvintele care descriu, ca niste maini care apuca, devin mormant al starii vechi a cunoscatorului. O mana insa, instrument al apucarii, scapa din vesnicul prizonierat la care ne supune lumea vorbita, cognoscibila rational, accesibila instrumentelor interpretarii asa cum o mana poate accede la posesia unui obiect. La Nichita Stanescu, “mana” asociat “cuvantului” semnifica de fapt: cuvant prehensil, tinand de ordinea discursiva a vorbirii. Iata insa o mana care apuca necunoscutul, ca un prim pas al “invierii”, al abandonarii cunoasterii moarte.

O, am fost un om frumos
Si subtire, foarte palid
Trunchi avui de chiparos
Si miros de crin noptatic

Infioratoare nostalgie a naivitatii, tineretei, increderii optimiste in propriile mijloace proprie tinerilor. Omul acesta frumos este insa “subtire”, mireasma fapturii sale, desi placuta, curata, este de fapt trecatoare ca a florilor si arborilor.

Iata-ma, imping femurul
In tunel de carne seaca
De picior in alergare
Precum sabia in teaca

Prin contrast, noul cunoscator, dedicat asprimii si irevocabilului asumarii unor noi mijloace de a-si stapani umanitatea, anima cu puterea unei constiinte care a depasit orizontul “rational/irational” propriul trupesc. Corpul si individualitatea nu au incetat sa functioneze prin asumarea noii perspective de cunoastere, dimpotriva, constiinta, ca prinzand trupescul “din urma” reinvesteste tot ceea ce era omenescul poetului cu noua corporalitate, traita din perspective mai vaste decat ce poate simplul acces la realitate sa ofere.

Si-mi inchid sub tampla gandul
Si-mi inchid in ochi privirea
Si in nara tot mirosul
Care-adulmecase firea

“Petrecerea inlauntru” a misticilor rasariteni vorbeste despre retragerea simturilor de la ancorele lor trupesti si lumesti. Nu in aceea ca individul devine un schizoid izolat de lume intr-o temnita a propriei disolutii, ci prin faptul ca omul innobilat de cunoasterea de sine nu mai este inhamat ca sclav la actele care construiesc destinul. Faptele sunt savarsite in continuare, dar fara participarea la intelesurile patimase care fac din fapta mea de azi lantul determinarii pentru mine si pentru semenii mei de maine, fara ca eu, cel ce faptuiesc, sa pot sa inteleg ce lucrez prin propriile gesturi, si cu atat mai putin sa pot cunoaste si anticipa valoarea in timp, la scara de destin, a faptuirii mele. Iata deci fericita retragere, prin cunoasterea exhaustiva, de la participarea patimasa la faptele lumii. Cunosc abisul necunoasterii nu de dragul unei filosofii sterile, sau pentru vanitatea de a largi inca o frontiera, ci pentru a ma sustrage sensului inrobitor pentru individ al faptelor proprii si al faptelor in care ii este ancorata viata.

Si las ceafa peste perna
Ca peste un ochi de taur
Care m-a rapus cu cornul
In arena cea de aur

Adormire pentru intelesurile lumesti, trezire simultana pentru intelesurile lumii constiintei si spiritului. Participarea la lume prin gandire, simturi si fapte nu poate fi respinsa prin pasivitate. Ea e ca o lupta in arena cu un adversar incapatanat, irational, puternic. Toti murim strapunsi de intelesurile finale ale luptei cu viata, dar cei cu constiinta luminata isi impropriaza ochiul acestui initial adversar, dobandesc vederea destinului asupra destinului.

Si din treaz devin ne-treaz
Si adorm in somn, intruna
Ca fantana sub galeata
Sfaramand in sine luna.

Metafora de o frumusete rara, comparand galeata, care zdrobeste in adancimea fantanii imaginea lunii (din nou, arhetip al depasirii granitelor cunoasterii reflexive), cu dobandirea fructului final al luminarii constiintei, aflat in adancurile sinelui: trezvia, capacitatea de a trai inlauntrul fenomenelor, mereu inlauntrul fenomenelor, preamarita de poet ca atare si in finalul ciclului “11 Elegii”. Starea de trezire fata de lume (inrobirea la intelesurile ei) este “adormita” (nu ucisa, in sensul in care cunoscatorul nu inceteaza sa existe, nici nu neaga vreun inteles al propriei existente), iar fiinta adoarme in interiorul somnului (de pana atunci) al ratiunii, ca un vis care devine realitate fiind izvorat din interiorul visului, dar eliberand fiinta de domnia iluziei. Visam la inceput ca suntem rationali si cunoscatori. Abia adormind pentru aceasta iluzie si contempland adancimea necunoscutului, devenim cu adevarat cunoscatori, fiinte aflate deasupra determinarilor destinului.

]]> http://notmycupoftea.bestplaces.ro/2009/09/din-nou-inscrutabilul-nichita/feed/